Pilda „Fiului risipitor” este una dintre cele mai frumoase parabole din Scriptură. La fel ca pilda „Comorii ascunse”, ea reprezintă o adevărată poveste de dragoste divină.

Cu toate acestea, interpretările predicatorilor pe această temă sunt diverse și, uneori, de-a dreptul stranii. Consider că o interpretare devine eronată atunci când îl asociem pe fiul cel mic cu un membru al „bisericii celor întâi născuți” care a căzut de la credință.

Să îi spui unui om care a călcat în picioare și a pângărit sângele cu care a fost sfințit că va fi reprimit cu exact aceeași bucurie, îmbrățișat, sărutat, cu inel în deget, încălțăminte în picioare, haina cea mai bună și un ospăț de sărbătoare  în cinstea reîntoarcerii— este o exagerare spirituală, ca să nu spun erezie.

O primă concluzie: Fiul cel mic nu făcea parte dintr-o comunitate  bazată pe noile principii ale harului Noului Legământ. Prin urmare, pilda nu poate fi aplicată  membrilor căzuți ai Bisericii actuale.

    Cine este, de fapt, fiul cel mic?

În momentul în care Isus a rostit această pildă, ambele categorii de personaje erau de față. Contextul ne este oferit clar în Evanghelia după Luca:

Fiul cel mic: „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte.” (Luca 15:1). Lor le corespunde și prima parte a versetului 7: „... va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește... ”

Fiul cel mare: „Fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: «Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei. »” (Luca 15:2). Lor le corespunde a doua parte a versetului 7: „... decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.”

Deci, fiul cel mic — numit și fiul Împărăției - îi reprezintă pe acei evrei, contemporani cu Domnul Hristos, care s-au întors din rătăcirea lor și au acceptat botezul și pocăința propovăduite. (Marcu 1:15). Acest fiu nu fusese încă luminat de Duhul Sfânt, nu gustase darul ceresc, nici Cuvântul cel bun și nu fusese făcut părtaș Duhului Sfânt în sensul deplin al Noului Testament (Evrei 6:4-5). El nu făcea parte din Biserica Noului Legământ.

A lua modul în care a fost primit „fiul risipitor” și a pretinde că un membru al Bisericii, în caz de apostazie, va fi reprimit cu o bucurie identică, este o eroare. Omul care vine din întuneric la lumină pentru prima dată este primit cu o bucurie de nedescris. Dar ce se întâmplă după ce ai cunoscut Calea, ai scăpat de întinăciunile lumii, iar apoi te-ai încurcat iarăși în ele?

Scriptura ne avertizează:

„Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși în ele și sunt biruiți, starea lor de pe urmă este mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Câinele s-a întors la ce vărsase» și «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească în mocirlă».” (2 Petru 2:20-22)

Să nu fiu înțeles greșit: chiar și pentru un astfel de om mai există o șansă de reabilitare și iertare. Însă el nu mai poate fi primit cu  entuziasmul primei întoarceri. Când Fiul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare, sângele legământului a fost pângărit, iar Duhul harului a fost batjocorit, cum putem predica o restaurare ieftină, cu îmbrățișări, haine scumpe și ospețe?

Unde este locul celui căzut de la credință, dar care s-a întors, mai ales dacă acesta a deținut o slujbă spirituală? Răspunsul corect ar trebui să fie: pe ultima bancă, în deplină smerenie și tăcere.

Din păcate, în realitatea zilelor noastre, lucrurile stau cu totul altfel. Folosind greșit elemente din pilda Fiului Risipitor și motivând superficial că „toți avem căderi” sau că „sângele Lui ne curățește de orice păcat”, mulți sunt repuși în funcții mult prea repede. După o scurtă perioadă de așa-zisă „pocăință”, cel căzut reintră direct în slujbă. Păstorul își reia amvonul, învățătorul începe din nou să dea lecții de morală, iar prorocul începe să " lucreze" folosind aceeași sintagmă: „Așa vorbește Domnul!”. Unele comunități impun o scurtă pauză de fațadă, însă altele trec direct "în lucrul Domnului" fără nicio perioadă de reabilitare.

Îmi amintesc de cazul unei biserici din zonă unde accentul nu se pune pe transformarea interioară, ci exclusiv pe manifestările carismatice. Prorocul acelei comunități s-a întors în lume, tăvălindu-se în mocirla păcatului într-un mod greu de imaginat. După ani de zile, a decis să revină. Întâlnindu-mă cu un membru al acelei biserici, acesta mi-a spus plin de entuziasm:

— Fratele cutare a revenit astăzi la biserică după ani de cădere și ne-am bucurat că Dumnezeu l-a iertat!

— Dar de unde știi  că l-a iertat? am întrebat eu repede.

— Păi, a vorbit în alte limbi, dovada că Duhul Sfânt încă îl însoțește... mi-a răspuns el.

Iată mentalitatea: putem trăi în mocirlă, dar dacă vorbim în limbi sau prorocim, considerăm că totul este în regulă. La prima slujbă vorbești în limbi, la următoarea ți se prorocește și ești încurajat să "lucrezi" pentru Domnul. Următoatea: prorocești și predici. Resuscitatea unui om mort de două ori, când se mai face? Disciplinarea acestor stele rătăcitoare, când mai are loc? Dar oare cei ce repun în slujbă astfel de oameni, nu sunt deopotrivă cu ei?

Chiar e strigător la cer ce vremuri critice trăim: Într-o altă zi, o soră îi mărturisea soției mele: „Sora mea de sânge avea vedenii când venea la biserică. Și să știi că are și acum, chiar dacă și-a părăsit soțul și trăiește în concubinaj cu un italian.”

 Oare chiar atât de mult ni s-a degradat discernământul spiritual?

De ce afirm că cei întorși după o hoinăreală conștientă prin păcat trebuie să rămână într-o atitudine de profundă tăcere și smerenie? Pentru că însuși fiul cel mic din parabolă a conștientizat pierderea statutului său: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău... ” (Luca 15:21). El a înțeles că și-a pierdut autoritatea și cinstea.

Atunci când Domnul Isus a vorbit despre pierderea acestei autorități spirituale, a folosit cuvinte radicale:

 „Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.” (Matei 5:13)

 În condițiile unei căderi majore, oricât de iertat ai fi de Dumnezeu, trebuie să fii conștient că autoritatea spirituală în fața oamenilor a fost compromisă. Cinstea de altădată s-a pierdut.

Când eram copil, nu înțelegeam versetul din Isaia 1:18: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada”. L-am întrebat atunci pe un bătrân credincios: „Dumnezeu le schimbă doar culoarea sau le șterge cu desăvârșire?”. Mi-a răspuns simplu: „Este exact așa cum scrie... ”.

 Astăzi înțeleg mai bine semnificația: în relația noastră pe verticală, Dumnezeu ne iartă și ne șterge fărădelegile ca pe un nor, fără să mai lase vreo urmă în dreptul nostru. Însă în relațiile pe orizontală, cu oamenii, lucrurile stau diferit. Păcatul este spălat de Dumnezeu, dar consecințele și amintirea lui rămân adesea imprimate în mintea celor din jur.

Dacă iei o foaie de hârtie A4, scrii pe ea cu pixul și apoi încerci să ștergi scrisul, foaia poate redeveni albă, dar textura ei nu mai este niciodată netedă ca la început.

(Cu ani în urmă, ajutam pe cineva să geluiască niște scânduri. Într-un moment de neatenție, am scăpat brațul pe utilaj și m-am ales cu o rană. Deși s-a vindecat repede, cicatricea a rămas vizibilă până astăzi. Acest lucru ne arată cât de vitală este statornicia pe calea adevărului. Timpul oferă vindecare, dar cicatricele ne pot însoți toată viața.

(Un băiețel era foarte neascultător și făcea mereu boacne când își vizita bunicul. Drept urmare, bunicul a hotărât să bată câte un cui în tocul ușii de la magazia de lemne pentru fiecare faptă rea a copilului. Când a mai crescut, băiatul a întrebat ce este cu acele cuie. Bunicul i-a explicat situația, iar nepotul, regretând faptele, l-a rugat să le scoată. Bunicul a fost de acord, a scos cuiele, dar apoi l-a întrebat cu blândețe:

— Cuiele le-am scos, nu mai sunt acolo. Dar cum astupăm găurile rămase în lemn?)

  Concluzie

Statornicia este o virtute creștină esențială. Când o pierzi, căderea devine iminentă. Dacă ai căzut, ușa îndurării îți este mereu deschisă și vei fi primit înapoi de Tatăl ceresc prin pocăință sinceră. Însă trebuie să înțelegem că orice rătăcire are un cost spiritual și social în viața de zi cu zi.

  Să reflectăm profund la acest adevăr!

  Fiți binecuvântați!